Degresant

Degresantul este un produs de curatare ce indeparteaza cu succes urmele chair si celor mai vechi pete de grasime.

In afara de petele de grasime, un degresant curata si grasimea arsa, resturile de ulei mineral sau vegetal depuse pe diverse suprafete tari sau conducte.

Fie ca doriti sa  folositi la scara indistriala sau numai pentru uzul din gospodarie, gama de degresant profesional va ajuta sa curatati usor murdaria fara a strica suprafetele.

Pe piata gasiti degresant de mai multe tipuri in functie de ceea ce aveti nevoie sa curatati :

Degresant pentru suprafete emailate - curata cu delicatete fara sa zgarie si fara sa lase urme chair si petele vechi de grasime

Degresant pentru motor - pentru curatarea motorului autoturismului de praf si impuritati depuse de-a lungul timpului

Solutie pentru desfundat tevi - indeparteaza grasimea depunsa pe tevile de scurgere care in timp poate forma un dop ce infunda scurgerea

Degresant universal - cu acesta se poate curata orice suprafata uleioase fara sa fie atacata sau zgariata in urma procesului.

Spuma activa auto - curata de pe autoturism atata murdaria cat si eventualele pete de grasime.

Toti acesti degresanti prezentati mai sus sunt ecologici, nu polueaza apa menajera rezultata in urma spalarii si nici aerul in zona in care sunt utilizati. Astfel  acestia prezinta un risc redus, spre 0 de a va accidenta sau imbolnavi in urma utilizarii acestor produse. Oricum, trebuie sa respectati instructiunile de pe ambalaj pentru a folosi corect degresantul si manusi de manaj deoarece pielea se poate irita.

Degresantul  va usura cu mult treaba in gospodarie deoarece nu trebuie sa mai faceti efort, sa frecati suprafata murdara sau sa fie nevoie sa reveniti de mai multe ori  asupra locului respectiv.

Un eseu..

Eseul e prin natura lui suspect. Nu numai pentru că e inconsistent în sine, o însăilare etc., reuşită sau aproximativă. Există şi o superioritate de esenţă a literaturii asupra eseului. Un eseu bun poate fi scris oricând şi de mediocri. Romanul bun nu poate fi scris decât cu talent. Diferenţă evidentă, pomenită rar. Am văzut inşi, mediu cultivaţi, cărora nu le-au trebuit mai mult de 1-2 ani de bibliotecă pentru a avea o viziune generală asupra culturii şi a începe să scrie apoi, onorabil, cu vervă chiar, eseu. Un fel de cameleonism cultural, de maimuţărire a modelelor de pe piaţă le-a fost de ajuns pentru a copia o postură, un vocabular, o sintaxă şi o afectare pe măsură. Oameni care au putut păcăli pe toată lumea, începînd cu ei înşişi. Romanul nu-l poţi păcăli cu criteriul cantitativ. Asimilarea, truda, ‘hărniciile goale’ de care vorbea un tip cândva – sunt inutile. Ştii să-l scrii sau nu ştii. Construieşti o lume sau nu. ‘Buna şi cinstita proză’ rămâne testul unic. Eseul e o capcană teribilă, fiindcă îţi dă cea mai falsă perspectivă asupra vieţii şi valorii tale. Poţi păcăli pe toată lumea, poţi scrie în viaţă două-trei duzini de cărţi aplaudate, poţi fi celebrat, laureat – şi totuşi tu să fii nimeni, în esenţă absolut şi definitiv nimeni, s-o ştii dureros şi să suferi în fiecare clipă, până în ultima zi a vieţii tale, din intuiţia, spaima şi golul ăsta: ‘La douăzeci de ani după moarte, nici naiba n-o să mai ştie că am existat’.

anii ’90

Dacă trebuie să circumscriem neapărat, undeva prin anii ’90-2000 s-a îngustat aria libertăţii în spaţiul public. Puteau fi văzute atunci, îmi amintesc, emisiuni de televiziune în care invitaţii fumau sau beau şampanie. Inutil să ne gândim că vom mai putea atinge acel climax al libertăţii. Cineva mă întreba zilele trecute dacă îmi amintesc vreun film din ultimii ani în care actorul, intrat într-o maşină, să nu-şi pună imediat centura de siguranţă. Am fost uimit că nu-i puteam cita nici o scenă. Spaţiul libertăţii se restrânge subtil, pe măsură ce o mulţime de asociaţii ne păzesc de noi înşine. Asociaţii de voluntari; cu voluntariat plătit. Deşi sunt voluntari, modern este să fie plătiţi. E pentru că altfel n-ar putea fi voluntari. Tot felul de asociaţii, ONG-uri şi fundaţii trăiesc din strâmtorarea spaţiului public după mărimea minţilor lor, având de partea cealaltă turme de avocaţi vigilenţi. Te păzesc de poluare, de alimente non-bio, de alcool, grăsimi, sare, chimie, fizică, estetică, artă şi în general viaţă. Într-atât a reuşit dresajul, încât dacă s-ar face azi, brusc, o emisiune de televiziune cu invitaţi care ar fuma, ar urma mii de telefoane de la părinţi indignaţi, ameninţând cu procese deoarece odraslele le-au transmis, în momentul acela, că a fuma e cool şi că doresc cu orice preţ să-i imite pe cei de pe ecran. În numai zece ani dresajul imbecilităţii a reuşit; asimilăm şi preluăm noi înşine discursul Poliţiei.

Chiar după studiile conform cărora fumatul pasiv e o invenţie şi n-a existat niciodată ca pericol real, am văzut inşi care ar ucide bucuroşi fumătorii din preajmă. Nu pentru că fumul de ţigară e olfactiv insuportabil (lucru adevărat, dar atunci n-ai decât să pleci, pentru că tu deranjezi estetic, auditiv, igienic, intelectual sau oricum altfel, căci toţi deranjăm într-un fel sau altul când suntem vii), ci pretinzând că acesta îi ucide. Nici o nevoie de supraveghetori. De-acum înainte toţi aceşti inşi pot muri liniştiţi, de moarte bună şi sănătoşi, cum îşi doresc: ştim să ne anulăm singuri aria de libertate.

În filmele unde scena prinderii prompte a centurii de siguranţă nu lipseşte niciodată, acelaşi actor performează apoi delicate violuri, pornografie, măceluri explicite, omoară cincisprezece oameni şi are replici vioaie despre orizontul estetic.

Pe afişul celebru al expoziţiei Sartre, din urmă cu câţiva ani, acestuia i s-a şters ţigara dintre degete. Surpriză şi mic scandal, stins repede. Urmarea a fost că o mulţime de tipi se fotografiază acum cu ţigara în gură, dând de înţeles că gestul lor sfidează cenzura Sistemului. Numai că faire contre c’est faire pour. Unica victorie posibilă e deturnarea majorităţii. Dacă tot ce faci e să conteşti un lucru, nu eşti decât umbra în oglindă a ceea ce ai contestat. Depinzi de el, te afirmi în raport cu el, îi parazitezi fiinţa, eşti clona lui à l’envers. Capcana Sistemului e că eşti sclavul lui şi când eşti pro, şi ostentativ contra, valorizându-i pe dos limitaţiile.

…Mai am pe undeva colecţii de reviste franţuzeşti din anii ’45-90. Somptuoase reclame la ţigări şi băuturi, întinse pe pagini întregi. Le răsfoieşti uimit. Ce epocă. Astăzi nu te-ar crede nimeni. Le-aş dona. Trebuie să existe pe undeva un muzeu al libertăţii.

Toate astea încă se mai puteau întâmpla prin anii ’90.

Despre gheata carbonica

Poate ati mai vazut pe la televizor cum se realizeaza sablarea adica acea activitate ce se ocupa cu curatarea suprafetelor cu un jet puternic de nisip sau apa, materiale cu puternice proprietati abrazive. Se poate spune ca  e un fel de slefuire ce curata rapid un strat subtire de la suprafata materialului sablat. Insa, mai eficienta decat apa sau nisipul, gheata carbonica in forma ei solida reprezinta un material la fel de dur precum cele doua mentionate mai sus, fiind o solutie ideala pentru sablare. Singura diferenta este ca la folosirea ghetii uscate nu mai exista nici un fel de resturi de curatat avand in vedere ca dupa utilizare gheata se evapora, lasand suprafata curata.
Inca din anii 1800, un om de stiinta francez a descoperit cat de importanta este gheata carbonica dar pana pe la inceputul urmatorului secol nimeni nu brevetase inca o asemenea  inventie. Totusi lucrurile au evoluat odata cu oficializarea proprietatii intelectuale asupra acestui produs, lucru facut de americanul Thomas Slate. Din acel moment productia si distributia de gheata carbonica a devenit o afacere din ce in ce mai importanta.
Limitata insa de costurile de productie nu tocmai reduse, ultima problema in calea folosirii pe scara larga a ghetii uscate a fost rezolvata prin descoperirea altor procedee industriale, care produceau dioxid de carbon care element secundar.
 Metodele de lucru pentru extragerea amoniacului din azot au fost unele dintre cele care au stat la baza extinderii facilitatilor de productie care realizau gheata carbonica. Dar nu numai procedeele de fabricatie au inregistrat un progres deosebit ci si domeniile de utilizare ale ghetii. La inceput tehnologia era folosita doar la punerea in fuctiune a spatiilor frigorifice de depozitare care nu foloseau sistemele ciclice cu freon insa acum gheata carbonica a inceput sa fie foarte cautat in industria sablarii si nu numai datorita unor puternice avantaje pe care aceasta substanta le ofera.
In alta ordine de idei,  varianta alimentara a ghetii carbonice este folosita atat pentru refrigerarea instantanee a alimentelor si mostrelor din laboratoare cat si pentru pregatirea unor evenimente festive. Asa se face ca masinile de fum cu gheata uscata au devenit o adevarata moda iar bauturile ce contin aceasta substanta sunt si ele la moda, fiind apreciate pentru aspectul pe care il ofera chiar si celui mai simplu cocktail.

Ce surpriză

Italienii din Lampedusa, ieşiţi pe ţărm cu sutele pentru a-i trimite înapoi pe imigranţii de pe vapoare, sunt calmaţi:
– Nu vă faceţi probleme, nu rămânem aici: ne ducem în Franţa, în Germania…
‘Revoluţiile arabe’ fiind acele lucruri pe care le faci pentru a rămâne în ţara ta.

Stéphane Barsacq, Cioran. Ejaculări mistice (Seuil, 2011). Un omagiu adus cuiva care se pricepea la titluri.

Onfray despre suprabogaţi: ‘Dacă banii ar aduce fericirea, am şti-o, n-am mai avea atâtea nevroze la cei bogaţi. (…) Există un adevărat blestem al hiper-bogăţiei: te condamnă să nu trăieşti decât cu paraziţi, cu linge-blide, ipocriţi, linguşitori, măgulitori, curtezani, adulatori… (…) Dar nu vreau să-i plâng pe bogaţi, care au posibilitatea imediată să devină săraci, alegând asta dacă doresc, ceea ce nu e cazul săracilor, care n-au de ales’.

Figurile emancipate. În momentul morţii, Washington avea peste 300 de sclavi negri.

Avertismentul unei asociaţii împotriva sinuciderii: ‘Sinuciderea este o soluţie permanentă la o problemă temporară’. – Eroare pioasă. Sinuciderea e o soluţie permanentă la o problemă permanentă.
Ba chiar, dacă te gândeşti mai bine, e o soluţie temporară, o non-soluţie, la o problemă cum nu se poate mai clar permanentă.

Un european ia legătura cu câţiva japonezi care se ocupă cu filozofia riscului şi îi întreabă cum merg lucrurile zilele acestea. În momentul când nivelul de radioactivitate a ajuns să afecteze apa de la robinet, unul dintre ei a spus:
– Ei bine, voi pierde 20 de ani din speranţa de viaţă. Nu-i nimic.
Un altul remarcă:
– Ştii, se întâmplă ceva inedit cu noi, în clipele astea. Nu un sentiment religios, pentru că nu suntem credincioşi, dar un soi de deschidere spre o pasivitate absolută.

Heidegger e mort, Sartre, Camus… Ai fi zis că nu ne vom descurca. Dar purtăm lumea pe umeri fără ei. Ce surpriză.