anii ’90

Dacă trebuie să circumscriem neapărat, undeva prin anii ’90-2000 s-a îngustat aria libertăţii în spaţiul public. Puteau fi văzute atunci, îmi amintesc, emisiuni de televiziune în care invitaţii fumau sau beau şampanie. Inutil să ne gândim că vom mai putea atinge acel climax al libertăţii. Cineva mă întreba zilele trecute dacă îmi amintesc vreun film din ultimii ani în care actorul, intrat într-o maşină, să nu-şi pună imediat centura de siguranţă. Am fost uimit că nu-i puteam cita nici o scenă. Spaţiul libertăţii se restrânge subtil, pe măsură ce o mulţime de asociaţii ne păzesc de noi înşine. Asociaţii de voluntari; cu voluntariat plătit. Deşi sunt voluntari, modern este să fie plătiţi. E pentru că altfel n-ar putea fi voluntari. Tot felul de asociaţii, ONG-uri şi fundaţii trăiesc din strâmtorarea spaţiului public după mărimea minţilor lor, având de partea cealaltă turme de avocaţi vigilenţi. Te păzesc de poluare, de alimente non-bio, de alcool, grăsimi, sare, chimie, fizică, estetică, artă şi în general viaţă. Într-atât a reuşit dresajul, încât dacă s-ar face azi, brusc, o emisiune de televiziune cu invitaţi care ar fuma, ar urma mii de telefoane de la părinţi indignaţi, ameninţând cu procese deoarece odraslele le-au transmis, în momentul acela, că a fuma e cool şi că doresc cu orice preţ să-i imite pe cei de pe ecran. În numai zece ani dresajul imbecilităţii a reuşit; asimilăm şi preluăm noi înşine discursul Poliţiei.

Chiar după studiile conform cărora fumatul pasiv e o invenţie şi n-a existat niciodată ca pericol real, am văzut inşi care ar ucide bucuroşi fumătorii din preajmă. Nu pentru că fumul de ţigară e olfactiv insuportabil (lucru adevărat, dar atunci n-ai decât să pleci, pentru că tu deranjezi estetic, auditiv, igienic, intelectual sau oricum altfel, căci toţi deranjăm într-un fel sau altul când suntem vii), ci pretinzând că acesta îi ucide. Nici o nevoie de supraveghetori. De-acum înainte toţi aceşti inşi pot muri liniştiţi, de moarte bună şi sănătoşi, cum îşi doresc: ştim să ne anulăm singuri aria de libertate.

În filmele unde scena prinderii prompte a centurii de siguranţă nu lipseşte niciodată, acelaşi actor performează apoi delicate violuri, pornografie, măceluri explicite, omoară cincisprezece oameni şi are replici vioaie despre orizontul estetic.

Pe afişul celebru al expoziţiei Sartre, din urmă cu câţiva ani, acestuia i s-a şters ţigara dintre degete. Surpriză şi mic scandal, stins repede. Urmarea a fost că o mulţime de tipi se fotografiază acum cu ţigara în gură, dând de înţeles că gestul lor sfidează cenzura Sistemului. Numai că faire contre c’est faire pour. Unica victorie posibilă e deturnarea majorităţii. Dacă tot ce faci e să conteşti un lucru, nu eşti decât umbra în oglindă a ceea ce ai contestat. Depinzi de el, te afirmi în raport cu el, îi parazitezi fiinţa, eşti clona lui à l’envers. Capcana Sistemului e că eşti sclavul lui şi când eşti pro, şi ostentativ contra, valorizându-i pe dos limitaţiile.

…Mai am pe undeva colecţii de reviste franţuzeşti din anii ’45-90. Somptuoase reclame la ţigări şi băuturi, întinse pe pagini întregi. Le răsfoieşti uimit. Ce epocă. Astăzi nu te-ar crede nimeni. Le-aş dona. Trebuie să existe pe undeva un muzeu al libertăţii.

Toate astea încă se mai puteau întâmpla prin anii ’90.