Un eseu..

Eseul e prin natura lui suspect. Nu numai pentru că e inconsistent în sine, o însăilare etc., reuşită sau aproximativă. Există şi o superioritate de esenţă a literaturii asupra eseului. Un eseu bun poate fi scris oricând şi de mediocri. Romanul bun nu poate fi scris decât cu talent. Diferenţă evidentă, pomenită rar. Am văzut inşi, mediu cultivaţi, cărora nu le-au trebuit mai mult de 1-2 ani de bibliotecă pentru a avea o viziune generală asupra culturii şi a începe să scrie apoi, onorabil, cu vervă chiar, eseu. Un fel de cameleonism cultural, de maimuţărire a modelelor de pe piaţă le-a fost de ajuns pentru a copia o postură, un vocabular, o sintaxă şi o afectare pe măsură. Oameni care au putut păcăli pe toată lumea, începînd cu ei înşişi. Romanul nu-l poţi păcăli cu criteriul cantitativ. Asimilarea, truda, ‘hărniciile goale’ de care vorbea un tip cândva – sunt inutile. Ştii să-l scrii sau nu ştii. Construieşti o lume sau nu. ‘Buna şi cinstita proză’ rămâne testul unic. Eseul e o capcană teribilă, fiindcă îţi dă cea mai falsă perspectivă asupra vieţii şi valorii tale. Poţi păcăli pe toată lumea, poţi scrie în viaţă două-trei duzini de cărţi aplaudate, poţi fi celebrat, laureat – şi totuşi tu să fii nimeni, în esenţă absolut şi definitiv nimeni, s-o ştii dureros şi să suferi în fiecare clipă, până în ultima zi a vieţii tale, din intuiţia, spaima şi golul ăsta: ‘La douăzeci de ani după moarte, nici naiba n-o să mai ştie că am existat’.